O noua zi

Buna dimineata. Timpul imi joaca feste. Intr-o zi visezi, dar in urmatoarea visul devine realitate. Ar fi fost foarte bine ca cineva sa ma avertizeze. Dar acum greselile au fost comise, inimi sfaramate, lectii dure invatate. Toate se impregneaza nu doar in minte ci si in piele. Simt cu fiecare atingere o alta denivelare si abia cand ma privesc in oglinda observ ca sunt plina de tatuaje, urme ale vietii. Totul se prabuseste in jurul meu si am impresia ca el porneste fara mine. Si uite-ma, un obstacol in fata soarelui. Dar sunt multe lucruri de aranjat de dragul lui. Timpul face tic-tac, iar prapastia se adanceste. Nu ma va iubi o vesnicie.

Alta usa

M-ai sunat. Eram in fata biroului,singul loc din casa care credeam ca imi apartine, camera mea. Ti-am raspuns fara sa astept sa mai suni a doua oara. Atunci m-ai chemat la tine. Am sunat la vesnicul apartament 7, am urcat vesnicele scari si am atins aceeasi clanta ce am inchis-o de atatea ori.
Te priveam cum ma priveai .. Te-am urmarit cu coltul ochiului cum ma urmareai, cum mi-am pus geanta jos si am inceput sa ma dezbrac. Ai incetat sa ma mai privesti abia atunci cand m-ai vazut goala. Parca erai un gardian ce ma supraveghea si in caz de faceam ceva gresit, aveai tu sa repari totul.
Te-am urmarit spre camera unde ai intrat, lasand usa deschisa. Stiam camera aia atat de bine .. si totusi deloc. Mai mereu iti intram in intuneric, ma intindeam pe patul tau rece unde asteptam sa ma acoperi cu trupul tau; dar azi m-ai primit in lumina. Lumina de afara facea camera atat de diferita .. atunci ti-am vazut parfumurile tale care ma innebuneau, atunci ti-am vazut lenjeria pe care urma sa ma arunci, atunci ti-am vazut podeaua pe care tu ma intindeai. Te-ai apropiat de geam tragand perdeaua incat sa nu vad eu prea multe, dar deja vazusem si imi era destul. Am venit sa te vad pe tine, atat.
M-ai cuprins usor, mai usor ca oricand si m-ai intins pe pat sarutandu-ma pe gat, pe sani ... Te-am simtit atat de profund cum intrai in mine, cum toti muschii parca erau electrizati de prezenta ta. Mi-am bagat mana in parul tau ca deobicei si as fi vrut sa tip, dar era atat de liniste incat imi era teama sa nu o stric. Sa nu sparg linistea asta dintre noi ... pentru ca stiam ca intr-un final urma sa fie ultima.
Te-am lasat totusi dormind. Te-am scutit de explicatii si pareri de rau.. si am plecat.
Am inchis acea usa pentru ultima oara, ca acum sa deschidem impreuna o alta usa. O usa doar a noastra, unde lumina, de data asta, cade exact pe pat.

Despre PUTIN.

Ce inseamna putin? Putinul inseamna intotdeauna insuficienta sau nesatisfactie?

"Femeia e o fiinţă slabă, victimă a fiziologiei ei, orientabilă după bărbat, care trebuie s-o ocrotească şi să-i împrumute personalitatea lui." Spune George Calinescu in Enigma Otiliei.

Mi se pare ca este un citat plin de misoginism si numai un barbat putea sa spuna asta. Eu cred ca nu este asa, ci este chiar invers. Femeia mereu a fost victima fiziologiei, dar barbatul, sa nu uitati ca este victima femeii. Cum fiecare om isi are o umbra asa este barbatul pentru femeie. Adora prezenta ei, nu se satura niciodata de ea, o iubeste cu toate ca nu o intelege. Eu femeie, tu barbat- eu zeita, tu muritor- eu impuls, tu ratiune- eu dragoste, tu egoism- eu oglinda, tu reflexie. Asa am ajuns unde vroiam sa ajung. Nu femeia imprumuta comportamentul barbatului, dar nici invers. Tocmai de aceea ti-ai dorit acea persoana, pentru ceea ce e, pentru ceea ce te-a facut sa te indragostesti. Intr-o relatie trebuie sa existe mereu Noul. De aceea oamenii sunt atat de banali, de comuni, pentru ca intotdeauna uita ca ei detin Unicitatea.

Si da. Putinul inseamna insuficienta. Asta pentru ca eu imi doresc totul sau nimic.
Deci Touche! 1-0 pentru mine, ca stiu ce vreau. Primul pas.

Iar iubirea... Doamne cate s-au zis despre iubire. Peste tot se vorbeste de ea.
Dar mai taceti naiba! Iubirea are nevoie de liniste.

Oare profunzimea cu care limitam cuvantul "dragoste" mai are aceiasi expresivitate eliptica cand il rostim ? Am da orice ca sa o simtim in zilele de acum. Dar ce sa mai vindem? .. pe noi .. Oare? As putea adauga ca in lumea asta nimic nu ne apartine, decat sufletul, altfel spus .. ce am mai putea vinde? Sufletul? Cui .. Cine ar vrea sa cumpere un suflet deja chinuit de existenta proprie, fiind la mana a doua si traind cu teama dorintei neimplinite de a avea tot.. Cine? Multi.

De aceea nimic nu e de vanzare, poate de imprumutat, si nici asa .. Este de pastrat. Si daca totusi daruim ,sa dam din toata inima uitand ca ne-a apartinut candva .. Iubirea .. Nu e nimic banal, caci prin naturalete si inovatie nu ne dam seama cand ne inconjoara.

Iubirea e cel mai inalt sentiment in traseul spre fiinta noastra.
Si cum ajungem noi la fiinta, te intrebi acum... Prin Cuvant.
Cuvantul este singurul ravas credibil al sufletului nostru. Si asta este al 2-lea pas. Asa cum a spus si Goethe, noi ne formam ” imaginea sufletului ” prin atingerea lui cu acest bilet, caci ,oarecum ne atingem fiinta(inima, templul), chiar daca fenomenul de fuziune dureaza cateva secunde in inconstient.

Dar toti stim ca inconstientul este cel mai frumos. El trezeste in noi fanteziile si visele.
Tu stii de ce visatorii nu construiesc o casa cu termopan si marmura? Pentru ca vor ca vantul sa le cante cand se iubesc, vor sa calce pe iarba, nu pe o lumea de gheata, rece. Si mai stii din ce isi construiesc ei iubirea? Din lucruri folosite deja. Ei poarta aceiasi haina pe care a mai purtat-o cineva si stii ce, ii vine chiar perfect, nici culoare nu i se mai duce, caci nu e la prima spalare.
De ce se incalta cu un numar mai mare la pantofi? Pentru ca ei stiu ca intotdeauna e loc de mai mult. Si nu o sa vezi niciodata un visator murind singur. Caci ei stiu sa pretuiasca baza iubirii lor. Ei stiu unde s-a dus fiecare lacrima si sudoare.
Daca as fi o visatoare, as alege sa traiesc murind. Sa fiu citita precum Romeo si Julieta. Sa fiu adorata precum zeita Afrodita si sa se teme de puterea urii mele precum se temeau toti de Prometeu. Caci eu sunt focul.

Si stiu ca nu merit putin. Eu merit TOT.

Societatea asta este atat de nenorocita si putreda din temeli. Oamenii sunt atat de monstruosi, ne-am mintit unul pe altul atat de mult incat nu mai stim cand se opreste visul.

Am inceput cu totii sa traim decat pentru o zi. Dar restul cui ii ramane? Stai pe langa telefon, nu pierde ultimul apel.

Si ... am murit. Oare?

Hi hi. Mi-a revenit pofta de viata. Cineva a intrat pe mine si mi-a scris urmatoarele :

"Inca o data , merci Miss Wanixa pentru ca ma susti ;)) tks :* Apropo , ai un talent in a scrie atat de frumos , un prieten mi'a spus " uite'te cat de frumos si corect scrie fata asta " , am crezut ca glumeste , insa ... :| bravo :) "

Stiti ce? Am inviat. Si nu ca o pasare phoenix, ci ca o colibri. Atat de mica, dar atat de frumoasa, atat de speciala si cu atat de multe sfaturi.

Sunt foarte modesta asa ca nu va zic decat un singur lucru despre mine : Am un singur defect; acesta e ca m-am nascut perfecta.

As putea scrie si o carte despre asta. Mie imi place viata mea, de aia am sa scriu o carte din care sa reiasa ca nu-mi place. As putea sa va ascult pe toti si sa scriu totul de-a-ndoaselea. As putea sa scriu despre cine nu sunt eu si totodata despre cine sunteti voi. As putea sa fac roz si negru ca o emo-ista toata povestea ta, caci acuarelele tot la mine au ramas. Pot sa mint fara sa stea nimeni cu compasul la fiecare vorba a mea.

Si crezi totusi ca ne cunoastem .. Asa as fi spus si eu cand m-am vazut in oglinda. Dar te inseli, te inseli atat de tare incat nici ce esti tu, nu stii bine.

Si tot azi, la ora asta 8 dimineata, dupa o noapte nedormita, mi-am dat seama ca in horoscopul meu scria : "Pentru ca amprenta destinului apasa puternic peste acest moment cheie, ar putea fi vorba despre ... ". Mi-am zis ca nu conteaza despre ce ar putea fi vorba. Doar eu fac regulile, nu?
M-am inviat (singura) si mi-am aprins o candela ca sa am in ce sufla de dimineata si sa-mi pun o dorinta, pe post de tort.

Si in loc de dorinta m-am intrebat... Dar de ce sa-mi pun o dorinta, cand pot sa pun o intrebare? Oare de ce vrea destinul asta atat de multe de la mine?
Probabil am decapitat un oras intreg intr-o alta viata sau mai stii, ne-am intalnit vreo data intr-un bar si i-am baut paharul de Cola.
De ce ne zic altii ce sa facem? Cine te crezi si tu, Destinule?

Si atunci am realizat. Poate ca el nu vrea sa-mi dea pace acum, caci este un moment "cheie". Dar stiu sigur ca se gandeste la mine si ma va lasa sa ma joc cu butonul de "pauza" mai tarziu.

Si pentru ca sunt al naiba de perfecta / inteligenta , mi-am dat seama si de ce lumea nu ma saluta atunci cand le fac cu mana, de frica sa nu ma supere, isi apleaca privirile... Era nevoie si de putina ironie.

Dar daca te privesti in oglinda atent, iti vei da seama ca sunt eu. Reflectia ta perfecta!


P.S. : Mi-am cumparat foarfeca.

Destul de singura

Sunt momente in care ma simt atat de singura ... Tu nu esti aici sa ma ti in brate dimineata cand imi este frig si sa ma saruti ... Cui sa-i cer eu alinare?
Imi spui ca nu iti place sa ma vezi plangand sau trista. Tu te gandesti la fel de mult la mine atat cat ma gandesc eu la tine?

Ma gandesc la tine - cand ma trezesc dimineata si nu am pe cine sa strang in brate - cand ma uit in oglinda si imi amintesc cand ne prosteam amandoi, acum e doar reflezia mea si in spate un gol imens - cand plec pe usa, nu am pe cine imbratisa - cand merg singura pe strada si stiam ca mana ta mereu imi tinea mana mea - cand vin spre casa si astept pe scarile facultatii pe nimeni, pe cineva care intarzaie mereu sa apara - cand bag cheile in usa si stiu ca nu e cineva in spatele ei care abia asteapta sa ma vada - cand mananc singura si scaunul tau e tot gol - cand ma bag in pat nu am pe pieptul cui sa adorm - cand nu am pe cine sa pup de ~somn usor~ ... de atatea ori ma gandesc eu la tine ...

De atatea ori ma simt singura .. As vrea ca de maine sa nu ma mai gandesc la nimeni ... Dar cum se face ca acel nimeni e mereu in gandul meu?

Nimic nu mai pare ce este. Totul este intr-o miscare intrerupta, umbrita de tot ceea ce simt pentru tine ... Intr-o zi toate se vor schimba . Voi intelege ... voi putea respira ... voi putea vedea totul in ochii tai ...

Pentru ca cineva ne va privi de sus si atunci totul va fi clar ... O sa fim doar noi doi ... Timpul e singurul vinovat.

Putina intelepciune

V-ati intrebat vreodata de unde atatea legi? Cum si-au dat seama fizicienii de acele toate secrete ale Universului? Chiar si asa, multe dintre ele probabil nu le v-om afla niciodata.

Primul care a zis ca Pamantul este sferic si asezat in mijlocul Universului a fost Parmenides. Parmenides a fost fiul lui Pyres din Elea. El afirma ca pamantul este asezat in mijlocul Universului, dar dupa cum stim, in acest mic Univers al nostru, Soarele este planeta centrala. Eu una cred ca exista mai multe universe, fiecare centrat pe o planeta plina de energie, astfel incat totul sa prinda miscare.

Parmenides foloseste ca elemente primordiale focul si pamantul. Focul pentru el reprezinta functiunea de creator prin magnifica lui miscare nestatornica, iar pamantul este materia, cea schimbatoare. Tot el afirma ca omul s-a nascut din namol si gasim in fiecare din noi acel rece si cald, din care toate sunt alcatuite.

Parmenides are foarte multe teorii despre pamant cat si despre suflet. Fiecare filosofie o reproducea in versuri, dar acestea semanau mai mult a proza. Filosofia lui nu inseamna intotdeauna adevar, ci prin simplul fapt ca el a avut o parere, il face aproape supranatural.

Din ceea ce am citit chiar si Platon afirma ca acest filozof era vulnerabil dar in acelasi timp si de temut, caci era inconjurat de o profunzime cu totul neobisnuita.

Uneori mi-as dori sa ma pot teleporta in timp, in anul 540 i.H de unde sa pot privi indeaproape toate acele scrieri minunate ce peste multi ani au schimbat multe adevaruri false. Au existat multe contraziceri de-a lungul timpului, multe intrebari, dar ceea ce este in prezent un mic dumnezeu, este technologia, informatia, internetul. Suntem inconjurati de unde de radio, tv, etc. Suntem intr-un fel imprejmuiti de mintea celor mai inteligenti, de ceea ce ne va distruge intr-o buna zi. Asa cum zice in Biblie "crede si nu cerceta", ceea ce noi am aflat va fi defapt o moarte iminenta.

Ar fi fost intradevar pacat sa nu stim nimic despre noi, sa traim in epoca primitiva, dar ceea ce se contureaza in sufletul nostru este puternica intrebare "Ce mai urmeaza?". Oare ce mai urmeaza, teleportarea mea mult dorita, pe care oricum nu o v-oi mai prinde, televiziunea 3D in fiecare camera a apartamentului, sateliti personali si clonarea?

Dar intrebarea pe care mi-o pun nu este aceasta, caci deja am inceput sa vedem in filme destule demonstratii si pareri ale regizorilor despre acel orice, ce este inca necunoscut... Intrebarea mea este, oare mai exista filozofi? Care va fi urmatorul?

O poza.

Era in fata mea, atat de grabita. Parca incerca sa ocoleasca stropii de ploaie ce incepusera sa ii cada haotic pe palonul cel maro lung pana la genunchi. Nu i-am putut privi decat parul ud prin care isi trecea mana din cand in cand si totusi nu am avut puterea sa-i ghicesc culoarea, un negru sau un castaniu... caci luminile de pe strada imi jucau feste. Mi-am oprit privirea asupra gleznelor subtiri, atat de conturate, atat de frumoase in acei pantofi negri ce scoteau cate un poc la fiecare atingere cu cimentul. Miscarea trupului ei era demna de privit, caci era in ritm cu melodia din sufletul meu. A traversat strada foarte repede, incat imi aminteam ca as fi fost la vechea ora de pian a dne-i Cassidy si ma simteam ca un elev ce citeam notele de pe portativ ce dispareau dupa fiecare apasare a clapei. Pasii ei au trecut peste toate liniile albe, saltareti si vioi, pe 5 octave urmate de o pauza. S-a oprit.
Se uita in jur, isi scoate din geanta un micut obiect, dar abia cand m-am apropiat am vazut ca se uita in portofel. A ridicat mana si a strigat catre un taxi. Mi-am grabit pasii numai-numai sa-i zaresc chipul si perechea aceea de ochi caprui, dar prea tarziu ... A plecat.

O sa-i privesc fiecare respiratie, prin crapatura de la geam.

Nu te intereseaza !

Imi e greu sa ma ridic sa fac totul de la inceput. Sa ridic caramida cu caramida si sa-mi cimentez imaginatia printre randurile acestea goale, intortocheate si uitate. Imi e greu sa scriu, sa vorbesc, sa privesc in jur. Totul ma lasa rece, ma lasa pustie, scarbita de ceea ce eu am fost si nu mai sunt. Imi e greu sa urc treptele ce dintr-o data le-am coborat cu un lift ce s-a prabusit, invechit de pasii mei ce isi gaseau alinare doar in spatele usilor lui. Imi e greu sa fiu singura carte inchisa, hilar si patetic, cer mila. Cer ceea ce inainte aveam fara sa cer, atentia aia ce acum o caut in camera plina de panze de paienjeni. Plina de sticle de suc si pagini impaturite si aruncate pe jos, pline de gume ce mi se lipesc de pantofi, plina de mine si totusi atat de goala. Imi e greu sa ridic capul din perna, imi e greu sa privesc cerul, imi e greu sa ma privesc in oglinda, caci mi-am pierdut intimitatea, mi-am pierdut totul, mi-am pierdut singura ratacire ce o gasem in ochii lui, mi-am pierdut imaginatia. Voi m-ati facut sa pierd o parte din mine. Am sters totul, ai sters totul, m-ai sters pe mine. Cine ma mai citeste? Cine mai ma sfatuieste dezinteresat, cine ma mai critica cu cinism... Cine? Esti tu cel ce-mi va deschide copertile pentru o unica si ultima oara? Cine... Nimeni. Si mai presus de toate cine sunt eu? Te intereseaza?

- Buna, sunt Nimeni, imi plac plimbarile lungi si urasc mitocanii.

Timpul

Sunt fire de nisip ce curg, sunt ace de ceas ce se rotesc la nesfarsit in numele lui , e vis, dorinta, cantec, lacrima si e aproape de imposibil. Este Timpul. Acest prieten ce il dusmanim cu totii pentru ca ne ofera atat de multe clipe fericite de multe ori incat il uram pentru ca exista si trece uneori prea repede...

Este timpul ce il dorim sa-l schimbam, sa-l intoarcem, sa-l oprim sau sa-l facem sa treaca mai repede. As vrea sa am mereu un buton de Stop sa imortalizez sarutul, atingerea sau clipa in care imi rade cu atata pofta si sa-i vad mereu ochii aceia ce lucesc de fericire. Dintre toate butoanele as alege doar Stop, nu altul. Vreau ca pentru cateva clipe in plus doar pentru mine sa fotografiez miscarea iubirii. Nu am si nici nu vreau sa am nevoie de Derulare inainte caci timpul de acum este mult prea pretios sa-l estompez cu nerabdare sau entuziasm aproape de panica.

Cu totii ne dorim sa avem puterea de a controla timpul, insa asa ar fi mult prea insensibil si trivial. Nu vreau ca stropul de perfectiune si puritate, timpul, sa fie penetrat de oricare dintre noi. El trebuie sa fie unic, sa ne lase amprente de tot felul in mintile noastre scurcircuitate, sa ne daruiasca dorinta de lupta pentru viata, pentru viitor.

Timpul este adevaratul punct numit "acum" dintr-o infinitate de drepte ce le alegem. Daca nu suntem atenti il cheltuim atat de usor pe lucruri care nu ne aduc beneficii, de aceea el este precum o fiara ce inghite totul la nesfarsit cu o rabdare demonica.

Si totusi timpul, atat de frumos, atat de divin, legatura noastra cu eternitatea, singura muzica inconfundabila, singurul strop de esenta cunoscut de toti, tic-tac ... tic-tac ...

Probleme existentiale

Uneori vrei sa stergi cu buretele totul. Acel "tot" ce te facea sa zambesti, dar de cele mai multe ori te intristeazaa. Totul, trecutul meu, al tau, al fiecaruia.

Mintea noastra e adesea blocata in analiza unei situatii fara iesire. Cu cat insistam mai mult sa analizam, sa intoarcem pe toate fetele o problema, cu atat gasim mai putine solutii, nu vi se pare? Nu pledez pentru indiferenta sau pentru stupida afirmatie "Timpul le rezolva pe toate", ci pentru alternative care exista, dar pe care rareori le abordam.

Uneori, vorbim prea mult despre ce ne doare, ni se pare o usurare sa impartasim cui sta sa ne asculte tot ce ne framanta si ne obsedeaza. Daca suntem atenti la detalii, vom observa ca aceia dispusi sa asculte necazuri si povesti triste se imputineaza, se scuza ca au alta treaba si se indeparteaza de noi. Ramanem singuri cu problema noastra si cu incapa­citatea de a depasi gaura neagra in care ne aflam.

Am vrut sa vorbesc cu el. Am iesit din bucatarie si l-am privit cum urmarea atent un film la televizor. Simteam ca nu am voce sau nu pot sa ma fac destul de auzita, cu toate ca el m-ar fi ascultat e atatea ori pana ar inteles si m-ar fi facut sa zambesc iar. Dar nu... m-am indreptat spre telefon cu gandul sa-i scriu un mesaj. El era langa mine si eu nu puteam sa ii vorbesc. Oare de ce? Niciodata nu am mai facut asta, cu toate ca de fiecare data, chiar el ma intreaba ce am. Si cand raspunsul meu este "nimic", stie ca ceva este in neregula si imi zambeste spunandu-mi : "Daca as avea un aparat sa-ti fac o poza inainte si una dupa, atunci, ti-ai da si tu seama ca nu e -chiar- nimic.". Chiar are dreptate. Mereu se vede cand suntem apasati de alte ganduri sau probleme. Chipul nostru ne da de gol uneori, dar de cele mai multe ori stim sa ne prefacem atat de bine si sa ne punem acel zambet fals, incat ajungem sa credem ca ne este bine in mizeria si dezastrul din minte noastra. Si nu, nu i-am mai dat mesaj. Nu aveam ce sa-i scriu in afara de punctele si spatiie dintre ele ... pentru ca defapt era un "gol". Gandul meu era gol, defapt plin de tot ceea ce nu ar mai trebui sa ma ingrijoreze, dar asa sunt eu, pun totul la suflet.
In acest moment, totul e perfect, as putea spune. Ce ar putea sa mai mearga prost acum? Poate doar vremea rece din ultima perioada, dar am pe cineva care sa-mi incalzeasca mainile si obrajii sarutandu-i.

Tot ce vreau sa subliniez este faptul ca fericirea sau gasirea unei solutii nu tine intotdeauna de o confesiune, ci de felul cum vezi problema. Uneori dureaza ceva sa-ti dai seama ca nu trebuie sa fi trist. Asa cum imi spunea mereu un prieten " Nu mai fi trista, zambeste, viata nu iti cronometreaza zambetul, ci lacrima. Si chiar si asa, nu stii niciodata cine se va indragosti de zambetul tau.". Putin aclimatizat, dar adevarat.